Atitudine!

Aceste zile un lucru extraordinar m-a uimit, m-a zguduit, m-a făcut să văd că totuşi nu e totul spre pierzanie. Butonând telecomanda şi schimbând canalele, aşa, dintr-o reclamă în alta, ba caramel-ciocolată, ba băieţii-care-nu-s-cuminţi, ba Bonux-şi-calcarul şi tot aşa, m-am lovit de trei cuvinte atât de simple, atât de clar spuse, atât de directe şi izbitoare: "România, te iubesc!". PROTV-ul face un "experiment jurnalistic" cu acest slogan.
Ceea ce cred eu este că şi fără emisiune, în care se arată părţile bune şi rele ale României noastre, şi fără emisiune, ci doar sloganul este un lucru benefic. Benefic într-o societate românească formată din oameni blazaţi, materialişti, apatici, într-o continuă prostaţie. Mai mult decât atât, într-o Românie în care un om precum Mircea Badea are o grămadă de fani, fani pentru care vorbele acestui om "trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul" li se par sublime şi demne de a fi rostite oricând, în orice situaţie.
Dar aş vrea să ştiu: de ce râdem de alţii când noi nu facem nimic? Când noi aruncăm gunoi pe jos, nu mergem la vot, nu ne informăm, nu ne interesează nimic? De ce să fie Băsescu şi Tăriceanu buni când noi nu facem nimic dar suntem atât de prezumţioşi?
Problema e că nu ne ocupă deloc timpul că trăim în România, pentru că nu ne preocupă nimic legat de ea şi nu facem nimic pentru ea.
De ce să spunem că suntem un popor de oameni proşti când am avut un Eminescu, un Nichita Stănescu, un Victor Babeş et cetera, et cetera, et cetera!? De ce să nu vrem Basarabia, când Basarabia este pământ românesc? De ce să fim atei când Credinţa Ortodoxă ne-a ţinut lipiţi pe hartă atâtea secole? De ce să nu scriem cu diacritice când limba română are ă, î, â, ţ şi ş (şi nu mă refer aici la messenger sau mirc sau mai ştiu eu ce; am colegi care nu scriu la şcoală cu diacritice şi când îi întrebi de ce spun că "de aia")?

Nu scriu toate astea din exces de zel sau cu un ton moralizator, doar că ceea ce fac cei de la PROTV a fost ca un imbold pentru a spune lucrurile astea care trebuiesc spuse, dar pe care nimeni nu le spune, şi, mai trist, nimeni nu le crede. Greşit am spus "nimeni". "Nimeni" nu există. Generalizările sunt nişte absurdităţi. Cineva le crede.

Aşa, şi tot în această privinţă m-a mai bucurat şi reclama de la Petrom a cărui slogan sună aşa: "Pentru că România va creşte prin bun-simţ şi responsabilitate". Deşi adresat şoferilor, mesajul poate (trebuie!) fi perceput şi general. Foarte frumos!

Aşadar, în România se întâmpla ceva!
Poate că totuşi nu se merge doar spre pervertire, spre confuzie şi limitare, spre imaginea de ţigani hoţi şi ucigaşi sau spre cea de câini bătuţi şi obosiţi; undeva se întrevede un popor zâmbind, mândru de ceea ce este! Bravo PROTV!

Atitudine, români!

Salvare

Chiar când credeam că am murit... am simţit o apăsare în spate. Un deget se tot îndesea în spatele meu. M-am întors şi m-a întrebat unde mă duc. Nu era nici el, nu era nici ea, nu erau nici ei, nu erai nici tu, nu eraţi nici voi. Dar era. I-am răspuns că nu ştiu şi că şi dacă aş şti, de ce i-aş spuen tocmai lui, unui deget! Să mă lase în pace! Şi m-am întors iar cu spatele. Dar iarăşi simţeam apăsarea. Sleită de puteri m-am aşezat jos pe o piatră şi aşteptam să mai zică ceva. Dar nu mai zicea nimic. Tăceam ca şi piatra de sub mine şi ca tot nimicul ce ne înconjura.

Am simţit deodată o nevoie cumplită să clipesc. Iar când am deschis ochii drumul parcă se schimbase. Am încercat să păşesc şi apăsarea din spate dispăruse. Un zâmbet involuntar mi-a depărtat un colţ al gurii de celălalt şi am pornit la drum. Dar drumul acesta nu mai ducea spre moarte. Nu ducea nici spre el, nici spre ea, nici spre ei, nici spre tine, nici spre voi. Sau poate că ducea spre toţi şi toate. Dar ducea.